Deja vu

16 Septembire 2010

M-am trezit ca de obicei la ora 7, m-a, pregatit de serviciu si petnru ca era inca liniste (Andreea doarmea ca un ingeras) am devorat cateva pagini din Osho. Am plecat spre munca. Inghesuiala in tramvai, ca doar s-a terminat vacanta. M-am asezat in asa fel incat sa nu incurc calatorii. Langa mine, pe un scaun statea o batranica neglijent imbracata, care scotea din pungi niste sosete tocmai cumparate de la angro si le aseza frumos in babornita de rafie, ca sa le vanda probail la Obor. Pe scaunul din fata ei, un salariat intre doua varste dezleaga meticulos un Soudoku. Tramvaiul se pune in miscare si odata cu el se aude glasul ragusit al unui batranel schiopatand care cere milostenie. Ragusit dar insistent, vreme de vreo 6 statii recita mecanic acelsi text insipid, trist si agasant. Cobor grabita si o pornesc spre alt tramvai care ma va duce la destinatie. Alerg putin pentru a-l prinde si reusesc sa ma strecor printre multime pentru a ajunge la ultima usa- unde e mai liber de obicei.

Abia apuc sa-mi trag sufletul ca vad acelasi batranel schiop mormaind textul despre existenta-i mizera. Ma uit mai bine si ma intreb cum oare a reusit sa ajunga la tramvai, daca eu care am alergat, abia l-am prins…. Ma rog…am decis sa nu imi mai bat capul cu asta. Privesc pe geam, in cautarea a ceva care sa-mi incante dimineata. Undeva, la un balcon de pe la etajul 3 vad o pata de culoare vesela: nu, nu sunt rufele jilave ale vreunora, ci cateva fire de floarea-soarelui. Superbe, ingrijite, vesele-care saluta binvoitoare razele diminetii. Mi-ar placea sa cunosc proprietarii acelui balcon, acelui colt de rai… Apoi cobor, ajung la birou, task-uri, telefoane, sedinte, clienti. Revin acasa, mancam cu totii de seara si ne pregatim de culacare, apoi incet-incet, patrundem in lumea viselor

17 Septembire 2010

M-am trezit tarziu, m-am imbracat in graba si am pornit val-vartej spre birou. Am dat repede un SMS ca intarzii si apoi m-am urcat in tramvai. Mi-am facut loc prin multime si m-am agatat cu greu de o bara pentru a-mi mentine echilibrul in timpul calatoriei. Deodata aud glasul ragusit al batranelului schiop… Apoi ma uit pe scaunul de langa mine: aceeasi femeie desface cu indemanare ambalajul sosetelor, in fata ei- acelasi barbat, salariat cu sigurnata, care scrie de zor cifrele calculate in Soudoku… Ma sperie putin constatarea. Am visat oare toate astea? L-am trait si ieri? Si totusi imi amintesc ca sunt in intarziere, ieri am ajuns la timp la munca… Sa fie vorba de vreo experienta paranormala ca-n filmele in care eroul retraieste aceeasi zi pana intelege cere-i misiunea lui si isi implineste destinul?

Poate ca da, poate ca nu! Ideea e ca sunt multe momente in care constat ca zilele sunt identice, aceiasi oameni, aceleasi discutii, gesturi marunte sau ample, aceleasi probleme si uneori alegem chiar acelasi tip de distractie. Ma tot gandesc ca este aproape vitala iesirea din acest tipar. Mi-e teama ca ma voi trezi peste 5 ani, intr-un moment de luciditate si voi constata ca nu stiu cum au trecut zilele si ca nu am nicio amintire frumoasa din acest rastimp…

Deja vu sau nu, un lucru este cert: timpul se scurge- nici in favoarea, nici in defavoarea noastra, ci odata cu noi. Este o realitate si atat. Timpul este focul în care ne ardem existenţa.