Clipa verde

E cald. Razele fierbininti ne ard ca niste limbi de foc gata sa ne inhate si sa ne arunce in valvataie. Aerul incins topeste orice initiativa. Suntem prizonieri intr-un spatiu coplesitor. Intr-o clipa de luciditate, hotaram evadarea din acest spatiu ce ne toropeste simturile: spre padure… Pregatim in graba toate cele utile, animati de gandul ca vom putea respira in curand…. Pornim insetati de spatiu, verde, aer, necuprins, spre intalnirea cu noi, cu eul nostru salbatic, nerafinat. Ajunsi la destinatie, departe de lume, intr-un spatiu privat si rezervat, suntem invadati de o adiere racoritoare. Retina este coplesita de verdele verde, verdele viu, veritabil.

Privim padurea si ii patrundem sensul asemenea copiilor. Parca ar fi pentru prima oara cand ne lasam invaluiti de crengi, frunze, mirosuri, ca intr-o preludiu tandru, sensibil, duios. Cobaram adanc in sufletul nostru si redescoperim franturi din fiintele ancestrale care s-au rasfatat mii de ani in bratele codrului, a padurii, a vegetatiei virgine. Purtam genele acelora care au gustat verdele absolut, care au inteles ca suntem unici, singuri cu noi insine pana in clipa revelatiei supreme. Socializam de teama.

Adesea nu ne simtim confortabili cu noi insine si atunci cautam aprobare, acceptare, iubire in jur. Ne oglindim in ceilalti propriile temeri, propriile goluri, absurditati. Odata singuri, in mijlocul nostru si al naturi avem ocazia sa ne reintalnim, sa ne redescoperim, sa ne iubim din nou sau pentru prima data. Am invatat sa fim altruisti,  sa iubim pe cei din jur, insa nu stim sa ne iubim pe noi. Poate ar fi bine sa invatam de la copaci sa fim egoisti, sa ne iubim pe noi si atunci cand suntem prea plini sa ne revarsam peste ceilalti. Copacii sunt egoisti, isi iau apa, seva vitala, fara a se gandi la plantele din jur si odata infrunziti, infloriti isi revarsa iubirea, parfumul, adierea in jur. Poate ar trebui sa invatam de la copii iubirea. EI se iubesc, isi doresc, cunosc implinirea.

Imi umplu plamanii de aer, imi umplu ochii de verde si urechile de freamatul ierbii si fosnetul salciior. Unduirile baltii se izbesc de mirosul prospat de iarba, flori, trestie. Simturile sunt rasfatate. Pasesc desculta prin iarba calda. Pasesc cu teama. Am uitat senzatia vie, puternica, minunata de a simti sub talpi pamantul umed, firele ascutite si totusi molatece si mladii. Imi las talpile biciuite de sabiile micute. Privesc norii. Sunt intre cer si pamant, SUNT. Pentru o clipa nu mai sunt nici mama, nici fiica, nici sotie, nici prietena, sunt doar o parte din energia universala.

Zeita Andre, ca o veritabila fiica a pamantului, dantuieste in iarba, vesela, zglobie. Se ia la intrecere cu un fluture alb, diafan. Amandoi descriu rotocoale ample, prelungi, apoi se odihnesc in jurul unui soare in miniatura- o papadie ascunsa in marea verde. Soptesc timpului sa taca, sa impietreasca. Inchid in inima tot ceea ce vad, tot ce simt. Salvez in suflet totul ca pe o poza pe care s-o revad atunci cand imi va fi dor de verde….