Fuga din zori

Si vine o vreme cand existenta te poarta pe aripile ei, departe, pe un drum pe care tu nu ti-ai fi dorit sa-l urmezi. Mai cu indoiala, mai cu sfiala, pasesti sovaitor, sperand ca sa intelegi si sa accepti noua directie. In zori, plecand de langa puiul care te priveste trist cum te departezi de el, sufletul se sparge in mii de farame pentru ca apoi, pe seara, sa se reintregeasca si sa se oglindeasca in zambetele fericite si privirea infinit de patrunzatoare a ingerasului.

 Si stiu, rational, ca aceasta departare de pui este benefica, atat lui cat si mie, insa inima se simte trista, insingurata. Si fiecare prag de zi are iz de abandon, pentru ca la apus sa ne regasim mai tandri, mai completi, mai fericiti. Insa toate aceste trairi intense, antagonice, treceri de la nefericire la extaz, de la lipsa- la contemplare, sunt devoratoare de energie, sunt coplesitoare.

 Si stiu ca pentru a cladi o persoana independenta, pregatita pentru a se adapta si a fi fericita in viata, este nevoie de daruire: de timp, de spatiu, de iubire, de libertate…. Si mi-o repet in fiecare dimineata sarutand in somn visele puiului meu aflat inca in bratele lui Mos Ene. Apoi plec in varful degetelor, furisandu-ma, pentru a ma intoarce dupa ore bune, ore pline de mustrari, de ganduri, de angoase. Si fiecare revedere e unica, plina, absoluta- si vad in ochii ei (si citesc in sufletul meu) dorinta de a fi ultima data cand ma furisez din existenta ei…. Noaptea vine si ne gaseste imbratisati si apoi dimineata ma rapeste si ma duce departe de ingerasul care ma cauta in casa, ma striga….

 Si va veni o vreme cand aceasta fiinta atat de fragila si dependenta afectiv de noi isi va dori sa se desprinda si sa porneasca in cautarea Absolutului… Mi-e inima izvor de roua….