Ou sont les neiges d’antan?

Cobor adanc spirala timpului, spre mine, spre interior. Cu fiecare treapta alunec spre un taram familiar si totusi strain, cert si inert, concret si ambiguu. Imi dau mana peste timp si incerc sa ma aduc in prezent, cu aceeasi candoare, inocenta, pofta de viata pe care-o zaresc in ochii celei de alta data. E ca o umbra tacuta, prezenta, misterioasa. Da…da… e misterioasa pentru ca incerc sa descopar ratiunea ascunsa in spatele unor gesturi , emotii, senzatii de atunci si nu reusesc.

Am constatat cu surprindere, in prag de vis, cu ochii atintiti catre ingerasul care doarme surazand langa mine, ca sunt cateva persoane in preajma carora am vibrat si am trait emotii vii. Si nu ma refer aici doar la iubiri mai mult sau mai putin impartasite, ci la oameni (femei/barbati) pe care viata mi i-a scos in drum si cu care m-am contopit pentru o vreme in idei, principii, vise. Si daca memoria adesea are conuri de umbra, care estompeaza momente din trecutul nostru (zile, saptamani sau chiar ani) toate aceste momente sublime le pot povesti si acum cu lux de amannunte, de parca au fost ieri. Si doar gandindu-ma la ele, celulele au luat-o la trap, palmele sunt pline de roua…

Am amintiri exacte cu versurile semnate cu numele primului prieten – pe care il si consideram sot (pe la 5 ani): Primavare a venit/ Soarele a rasarit/Ghiocelul a-nflorit… Simt si acum emotia pe care o resimteam in preajma lui, un baietel bond, plinut, tacut si serios. Parea a fi tot timpul preocupat de intrebari existentiale profunde, iar eu incercam sa-l scot din starea aceea de meditatie.

Fetita roscata cu codite- cu care am impartit timp de 6 ani drumul spre soala, banca, lectiile, timpul. Comunicam atat de perfect ca adesea ajungea o singura privire ca sa stim ce gandeste cealalta. Apoi am luat-o pe alei diferite insa comunicarea, empatia si telepatia au ramas.

Apoi Zana copilariei si adolescentei mele, in prezenta careia ma simteam minunat- profesoara de matematica cu care ma intalneam si ne plimbam in lumea povestilor, a viselor, a imposibilului. O atingele diafana, magica, care a parfumat anii adolescentei.

Iubitul din liceu- cu ochii de un albastru devorator- pe care l-am admirat, iubit in taina timp de patru ani. De dorul lui m-am imprietenit cu cea pe care o curta el. Nu, nu dintr-o dorinta meschina sau rautacioasa, ci doar pentru a ma conecta la paradisul meu, prin intermediul ei. El s-a contopit cu universul. Prietenia mea sincera cu ea- a ramas.

Curtezanul matur- cel care mi-a stat in preajma ani buni, asteptand un semn sa-mi invadeze visele.  Nu l-a primit. Seiful sentimental caruia ii povesteam dorintele mele de a seduce un alt barbat, stind ca ma iubea si ii invidia pe toti cei carora le acordam vreo atentie. A plecat pe drumul lui. Eu am ramas stiind ca fidelitatea masculina e un mit, sperand totusi ca viata sa-mi infirme concluzia.

Absolutul. Cel caruia i-am tulburat linistea, cel caruia i-am pus sufletul in palma. In preajma lui cuvinte precum extaz, katarsis, absolut, univers, timp- au capatat sensuri noi, profunde. Am pornit-o in directii diferite. Sufletul mi-a ramas la el in palma…

Ingerul pazitor – prietena care are solutii neasteptate in momentele cheie ale existentei mele. Un mister pe care inca nu l-am deslusit, o aparitie puternica, vie, fantastica. Ne vedem rar, insa in momente cruciale pentru mine. Ingerul pazitor care imi ofera zambitor idei perfecte.

N-am sa vorbesc aici despre sot si fetita mea- darul lui Dumnezeu. Fara ei nu as fi cea de azi, fara ei n-as fi eu. Ei sunt echilibrul, puntea  viselor mele. Si cand spirala timpului nu ma poarta spre interior, spre mine, atunci ma avant nebuneste spre ei, spre noi.